Există amintiri care se așază în noi ca niște pietre de râu, rotunjite de timp și aparent lipsite de greutate, pe care le purtăm ani întregi fără să le simțim prezența și fără să le înțelegem rostul, până într-o zi – de obicei după ce am trecut de pragul celor patruzeci sau cincizeci de ani – când descoperim că exact acele pietre, atât de banale la prima vedere, ne-au ținut echilibrul toată viața. Așa începe și povestea pe care o așez aici, în prima ediție a acestui jurnal. Am scris-o pentru prima dată în 2020, fără să am cea mai mică idee că, într-o zi, va deveni deschiderea unui spațiu dedicat oamenilor maturi care caută claritate, sens și confirmarea liniștitoare că reconstrucția rămâne posibilă oricând. Îmi amintesc bucătăria ca pe un univers închis, luminat de o după-amiază calmă, în care eram cocoțată pe un scaun prea înalt pentru mine, cu picioarele atârnând neliniștite și lovind ritmic podeaua. În fața mea se întindea, pe toată lungimea mesei, un munte adevărat de ...